Fii Demn !

Fii Demn !
thumbthumb
Preț: 20,00 lei
Disponibilitate: în stoc - in stoc
Autor:
Anul publicării: 2011
Pagini: 208

DESCRIERE

O parte din banii rezultati din vanzarea acestei carti vor fi donati Schitului Inaltarea Sfintei Cruci -Aiud in vederea construirii unei manastiri pentru cinstirea martirilor neamului, precum si a unui centru de martirologie.

Sa platim datoria noastra vesnic neplatita:
demnitatea martirica a poporului roman!

Conturi - B.C.R.AIUD
CONT RON : RO45RNCB 0005 0211 5877 0001
CODUL BANCIII - SWIT RO BU (pentru extern)
CONT EURO : RO07RNCB 0005 0211 5877 0006
CONT USD : RO61RNCB 0005 0211 5877 0004


Dan Puric prezinta in premiera si cea mai noua carte a sa, ‘Fii demn’, care are pe coperta fotografia mamei sale. ‘Dupa libertate si democratie, cel mai important lucru este identitatea si libertatea, a spus astazi Majestatea sa, Regele Mihai. Demnitatea nu inseamna tafnosenie, mandrie, stupiditate, ci inseamna ochii acestia, care seamna cu ochii Reginei Maria, cu ochii mamelor dumneavoastra''.
‘Frumusetea nu este numai apanajul Casei Regale, este misiunea mea, spunea Majestatea sa Regina Maria. Orice femeie de la noi imbracata asa este o regina. Regalitatea poporului roman sta in femeile din aceasta tara care intretin normalitatea si frumusetea’, a spus regizorul.

Dan Puric crede ca poporul roman se poate transforma, poate evolua urmand exemplu de frumuseste si demnitate pe care ni l-au dat familiile regale de-a lungul istoriei.

‘Frumusetea nu a disparut, regalitatea femeii nu a disparut - frumusetea este contaminanta. Regalitatea este un model. In 10-15 ani tara asta va arata altfel’, a spus Dan Puric.



"Conștiința martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci cînd este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanțul cauzal al naturii, aducîndu-ne o natură superioară. Contrazice flagrant rațiunea omenească, ascultînd de o altă rațiune, de cea a lui Dumnezeu", a spus Dan Puric.

Cuprins:
CAPITOLUL I
Amintiri ( sau de ce sunt eu asa cum sunt)
1 Mama
2 Mamaica
3 Amintiri
4,,Dincolo de aparente''
5 Acum
6 Moartea vanatorului
7 Gastele

CAPITOLUL II
( sau mici povestiri ajutatoare pentru regasirea de sine)
1 Barba ( eseu despre libertate - sau cum era sa ma pierd pe mine insumi)
2 Biblioteca ( o simpla adresa in Romania sau cum era sa ma pierd in propria-mi tara)
3 Turismul salvator ( sau unica solutie de a iesi din criza)
4 Simtul valorii
5 Vrabiuta
6 Pana de curent
7 Puiul ( despre iesirea in lume a sufletului romanesc)

CAPITOLUL III
( sau despre roua demnitatii noastre - martirii)
1 Adevarul pacatosului
2 Setea
3 Sfantul din inima
4 Monahul
5 Cainele din Montargis
6 Stupul

CAPITOLUL IV
(sau alte povesti si eseuri pregatitoare pentru a ne reobisnui cu actul marturisirii crestine)

1 Frica cea buna
2 Curajul marturisirii
3 Mica frantuzoaica
4 Solutia romaneasca pentru dialog la nivel inalt
5 Ganditorul
6 Domnul Profesor
7 Despre anatomia inimii triste la romani ( sau infarctul sufletesc)
8 Privirea salbaticilor - privirea ambasadorilor
9 Nesansa Romaniei
10 Memoria pomenire
11 Razboiul continuu
12 Instinctul jertfelnic si sufletul frumos
13 Un suflet frumos
14 Un film incomplet
15 Apropierea de martiri

CAPITOLUL V
Mierla Alba

1 Niste martiri
2 Luceafarul martir
3 Inviere

CAPITOLUL VI
Romania Sufleteasca

1 Romania Sufleteasca
2 Vis
..................................................................................................


Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959, la Buzău. După ce a absolvit, în 1985, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa prof.univ.dr. Dem Rădulescu, a jucat trei ani pe scena Teatrului "Mihai Eminescu", din Botoşani. Din 1988 este actor la Teatrul Naţional "I.L.Caragiale" din Bucureşti şi societar de onoare, din 2001. A străbătut lumea cu spectacole pe care le-a regizat şi a fost răsplătit cu numeroase premii, atât în străinătate, cât şi în România: Premiul "Golden Arena", la Festivalul Internaţional de film de la Pola Iugoslavia, pentru rolul principal din "Broken Youth"; Premiul special la cel de-al doilea Festival al Pantomimei de la St.Croix – Elveţia; Premiul pe 1996 la Chicago Artists International Program; Premiul "Constantin Tănase", la Festivalul Umorului pentru rolul principal din "Omul care a văzut moartea"; Premiul pentru Teatru de Pantomimă, acordat de Secţia Română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Fundaţia Teatrul XXI, în 1997; Premiul UNITER acordat de Secţia Română a AICT, pentru spectacolul "Toujours l'amour", în 1999; Marele Premiu al Fundaţiei "Anastasia" 2002; Marele Premiu UNESCO pentru Dezvoltare Culturală – "pentru promovarea artei scenice româneşti în străinătate"; Marele Premiu la Festivalul "One Man Show" de la Chişinău; Premiul UNITER pentru Teatru Non-verbal, în 2003. Decorat cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler – pentru servicii excepţionale în cultură, în anul 2000.


- Cât de mult înseamnă sacralitate în ceea ce faceţi dvs. şi cum îi antrenaţi şi pe ceilalţi să vă urmeze în acest efort de căutare a propriei umanităţi?

- Arta viitorului nu va mai putea fi de mercenar, precum este acum. Vezi filme şi le uiţi, nu când ieşi, ci când le vezi... Piesele de teatru au un text patologic, schizofrenic, au apărut textele noi, de criză şi pe scenele româneşti. şi ele intră într-un val mimetic, care arată că suntem dintr-un punct de vedere o subcultură şi că trebuie să imităm crizele lui Big Brother, care a consumat patologia de mult. Teatrul de tip patologic, de tip exhibiţionist, corespunde omului autonom, fără de Dumnezeu, al individului, nu al persoanei. Toate aceste tulburări vin şi la noi, într-un soi de contaminare. Noi suntem cu cultura tot timpul în regim de urgenţă. Dincolo de eşalonul celor loviţi de gripa asta aviară culturală, se află o Românie care-şi va găsi tot timpul resursele de refacere. Nu poţi să fii imediat performant după ce cultura a fost schilodită în comunism. Prin `91-`92 au mai fost piese cu dezbrăcaţi pe scenă şi sex, care au căzut, s-au triat, ceea ce arată că publicul român are o foarte mare pudoare şi inteligenţă; nu se lasă păcălit pe o perioadă prea lungă. Arta viitorului va fi mărturisitoare, artă în care noi, cei care am suferit, trebuie să mărturisim, să vorbim şi să învăţăm să articulăm despre noi... Nu să facem inspecţia hărţii noastre psihopatologice, cum făcea Freud, ci să ne autodescoperim, ca taină creată de Dumnezeu. Arta majoră trebuie să limpezească, nu să tulbure apele. Nu întâmplător joc acum într-o piesă de G.M. Zamfirescu, la Teatrul Naţional, "Idolul şi Ion Anapoda". Am fost întrebat de ce-mi trebuie o piesă prăfuită?... Da, dar în piesa aceasta sălăşluieşte tot spiritul României interbelice! Nu e Sofocle, nu umblă nimeni cu toporul să taie pe cineva, nu facem telenovele. Abia s-a aşezat burghezia... Am nostalgia acelor vremuri, fără să idealizez, pentru că şi atunci erau contradicţii, nedreptăţi, dar nu existau instituţionalizarea mizeriei şi promovarea imposturii la nivel de valoare. Televiziunile sunt blocate de impostori şi divertisment de tip pornografic, se face o furajare continuă cu subcultură...

- Vă simţiţi compatibil cu ceea ce înseamnă filmul românesc de acum?

- Nu, nici pe departe. Pe de altă parte, nici nu vreau să-i descurajez. E bine că unii au luat nişte premii pe la Cannes, e bine că au fost încurajaţi, dar n-au nici o legătură cu poporul român. Nu ştiu să mărturisească despre poporul român, care ar fi demn de un Tarkovski. E uluitor ce face cinematograful chinez în ultima vreme, ce mărturisiri de civilizaţie şi cultură... Am constatat, cu tristeţe, că suflul cinematografiei româneşti n-a mai mers după `89 încoace. Atunci i-am avut pe Ciulei, pe Pintilie, iar acum suntem o cinematografie rezumată la aurolaci şi curve - cazuri patologice şi sociale. Ar fi fost interesant dacă cineva ar fi reuşit să surprindă sufletul adevărat, dramele şi calităţile acestui popor. Pare că ni se dau comenzi şi bani să scriem despre noi că suntem ceea ce nu suntem. Am senzaţia că scriem extemporale date din afară. Drama este că aceşti tineri creatori sunt lipsiţi de un învăţământ temeinic. Toate depunerile, în învăţământ şi cultură, sunt la fel: se fac în timp. Dar, de 15 ani, învăţământul se conturează atrofic, iar cel superior, de artă, e terminat. E normal atunci ca tânărul să vrea să răcnească, să ţipe, să se revolte. şi primul lucru pe care îl produce este o vulgaritate, confundată cu autenticul. Primul lucru pe care îl confundă cu libertatea este înjurătura. Învăţământul se distruge şi din iresponsabilitatea guvernanţilor, care plătesc prost profesorii. La rândul lor, aceştia îşi boicotează propria meserie. De-asta spun că România este o improvizaţie. Văd în teatru o inflaţie de actori semipregătiţi, vai de capul lor!

- De ce actorul român de teatru pare condamnat să nu câştige bine?

- În perioada comunistă chiar se câştiga. Aveau nevoie de noi să-şi facă propagandă: nu făceau decât să te schilodească artistic. Apoi, puterea a devenit plurivalent economică şi n-a mai avut nevoie de propagandă. A zis: mori liniştit! Atunci, cârnăţarii ajunşi la putere au spus: ne creăm noi distracţii. şi distracţia la nivelul lor cortical este telenovela şi maneaua. De revelion, 90% au fost manele, lucru care arată cât de subestimaţi sunt românii, ca public. Telenovelele care se fac sunt la un nivel suprarealist! Dacă Salvador Dali ar mai trăi, i-ar picta pe toţi! şi faptul că actorii profesionişti joacă mai prost decât amatorii e grav. Sunt mulţi colegi valoroşi care nu pot fi opriţi să nu se ducă, pentru că n-au ce mânca. Fac acest compromis, dar se deprofesionalizează. Exemplul cel mai potrivit mi se pare următorul: iei un medic chirurg şi îi spui: Nu mai am nevoie de tine, poţi să cari morţi? Brancardierul e plătit mult mai bine decât medicul chirurg. Performanţa nu este bine remunerată.

- Este cumva România doar un spectacol tragic pentru dumneavoastră?

- Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea. De ce a scris Gheorghe Brătianu că poporul român e un miracol? De ce nu a spus că e un gunoi, cum fac cei de acum, care l-au decapitat şi pe Eminescu? Scormonesc vulgaritatea în operele lui ca să-l desacralizeze, să-l biologizeze pe scriitorul despre care Cioran spunea că şi Buddha ar fi gelos pe biografia lui.

- În ce moment al culturii române v-aţi simţi împăcat cu propriile aşteptări?

- Ceea ce se întâmplă acum în cultura română mă face să mă simt destul de singur. Cultura şi intelectualitatea românească le văd oportuniste, închinate mimetismului, slăbite, cu garda jos. Nu mă simt singur dacă mă bagi în cultura interbelică. Când citesc o carte de Mircea Vulcănescu parcă începe să-mi circule sângele în vene. Când îl citesc pe Nae Ionescu sau pe Petre ţuţea, intru şi eu în normalitate şi regret că am început să mă simt mai bine la Bellu, între morţi, decât între viii morţi de acum, fără vlagă, care sunt capabili să argumenteze orice, numai să le fie bine. Prin comparaţie, putem să ne dăm seama că Eminescu a fost o conştiinţă, a strigat "Pe aici nu se trece!"... A făcut un fel de Mărăşeşti în cultură. Eminescu este ca zidul chinezesc. Au venit nişte demenţi comunişti şi i-au dat cu var şi vin alţii acum şi-l mâzgălesc cu graffiti. Dar este singura construcţie umană care se vede de pe Lună.

- Se poate transmite la fel de uşor sacralitatea, doar prin gest, prin pantomimă?

- Cineva mi-a spus: "Eu vin la spectacolele dumneavoastră ori de câte ori mă simt rău". Am jucat odată "Visul" în faţa unei delegaţii de la Vatican şi un mare părinte catolic mi-a zis, după ce a ascultat Addagio de Albinoni: Ceea ce faci tu este Logos! Un părinte de la Cluj mi-a spus – este un spectacol creştin!, iar un monah mi-a mărturisit că nu doar Addagio este creştin, ci tot ceea ce fac... până şi divertismentul este creştin. Cel mai frumos lucru mi l-a spus Majestatea Sa, Regina Ana a României, care a fost la "Visul": Domnule, dumneavoastră începeţi cu Chaplin şi ne duceţi, uşor, uşor, către Dumnezeu. Este cuvânt regal. Cronică regală de teatru. Poţi s-o pui îngropată, ca inima Reginei Maria. Iată ce înseamnă monarhia în România, nevoia de înalt... Nu mi-a spus niciun om politic din România lucrul ăsta. Părintele Stăniloaie spunea că arta trezeşte omul din fiară, nu fiara din om. şi că discursul cel mai bun către poporul român este umorul. Nu băşcălia, care este desacralizantă. Umorul te trezeşte din rutină şi din imbecilitatea vieţii, iar acum, arta trezeşte fiara din om, nu omul din fiară.

- Aţi spus că vreţi să plecaţi în Occident cu spectacolul "Don Quijote", din nevoia de a arăta lumii contribuţia României la taina culturii universale. Ce/cine vă opreşte?

- Ar fi bine să se facă un turneu cu acest spectacol sensibil şi plin de vitalitate, care arată o nouă concepţie teatrală care vine din România. "Don Quijote" este un spectacol exponenţial, în contextul în care România este într-un deficit de imagine sau are o imagine pervertită. Marile state ale lumii au folosit de mult această metodă de a trimite arta înaintea politicului. Îţi trebuie sensibilitate politică pentru a înţelege că un popor trebuie reprezentat printr-o artă care nu trebuie să fie de propagandă. Până acum, imaginea României a fost un haos de propagandă. Ca să parcurgi drumul până la identitatea autentică a ţării trebuie să descoperi un produs care vorbeşte. M-am gândit la "Don Quijote" pentru că este un libret internaţional, cartea cea mai citită de pe glob şi, paradoxal, cel mai puţin înţeleasă... un subiect atât de cunoscut – un adevărat mit european. În spatele unui mit european, România îşi expune vitalitatea, inteligenţa şi talentul. Aş vrea să sensibilizez instituţiile, Ministerul de Externe, Ministerul Culturii, guvernul, să realizeze un lucru de normalitate, care poate părea excepţional. Nu este! Orice stat alocă nişte bani când are o trupă performantă, care aparţine de patrimoniu. Ar fi un act de deşteptare, pentru că nu mă ajută pe mine, ci ajută ţara prin aşa ceva. După acest turneu european eu n-o să-mi cumpăr o vilă, o maşină sau măcar o pereche de tenişi, ci mă pun responsabil şi conştient pentru ţară. Acest turneu nu va fi o afacere, ci un pas pentru ca România să intre în istorie, pentru că noi oricum suntem în afara istoriei.

- Cum este percepută cultura română pe marile scene ale lumii?

- Dacă până acum 15 ani am fost targetoizaţi, acum suntem marginalizaţi. Încă nu ni s-a spus ce rol să jucăm în Europa, suntem la rezerve. E important să plece de la noi o imagine autentică. Lumea toată, transformată într-un imens market, normal că are brand. Toată lumea caută acum brandul României. Eu nu-l caut, pentru că nu acesta ne va salva pe noi, şi nici o imagine de tip propagandistic, ci o dimensiune autentică. Întotdeauna ne căutăm identitatea după lecţiile străine. Mircea Eliade a fost aproape profetic în 1951, când a spus "Pe viitor, cultura lumii nu se mai poate declina între Thales din Millet şi Heidegger". Sunt încă alte culturi, el nedesconsiderând cultura europeană, şi, din contră, văzând cum se va respira în viitor...

- Cum vă plasaţi ca artist şi cetăţean al lumii în acest conflict al civilizaţiilor: cea occidentală versus cea musulmană?

- Suntem totuşi o planetă care a ajuns la dimensiunea unui mare sat şi e bine să ne cunoaştem unii pe alţii mai profund. Iată ce catastrofe se întâmplă... dovadă scandalul acesta cu lumea islamică. Se vorbeşte de primitivismul lumii islamice, dar nimeni nu percepe infirmitatea lumii occidentale, care are dificultăţi în a respecta credinţa altuia. Categoric, drepturile omului nu sunt mai presus decât drepturile Lui Dumnezeu. Iată ce handicap al civilizaţiei, ce lipsă, ce spectacol al falimentului societăţii occidentale. O altă ipocrizie: se trâmbiţează multiculturalitatea, pluralismul, dar, culmea, s-a ajuns până acolo unde se eludează până şi achiziţiile marii culturi occidentale. Immanuel Kant a spus că "libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt". La noi, un sociolog, cred că D.D. Roşca a spus, parafrazând, că "libertatea unui stat, a unui popor, are drept limită libertatea celuilalt". E un lucru flagrant. Suntem în 2006 şi nu poţi să te joci cu nişte lucruri de genul ăsta. Sigur, nu poate fi condamnată civilizaţia occidentală generic, Doamne fereşte! Este o mare civilizaţie. Necesară mi se pare o conştiinţă spirituală de tip nou, care să responsabilizeze la nivel planetar toată lumea. Artistul este o fărâmă din această conştiinţă, pentru că această conştiinţă se poate naşte în domeniul artistic, în domeniul politic. Trebuie un creier mai dezinhibat, nu ţâfnele astea civilizatoare, de genul "noi suntem buricul Pământului". Iată ce catastrofe trăim...

- Pare că românii pot da o lecţie de toleranţă în aceste clipe care îşi consumă energia pe muchie de cuţit...

- Nu este nici măcar un conflict al civilizaţiilor, ci falimentul civilizaţiei politice de tip contractualist occidental, este o infirmitate a lor faţă de lumea musulmană. Vorbim de coexistenţă, în care îl respecţi pe celălalt aşa cum este el. Immanuel Kant a mai spus un lucru: "La nivel de opinie putem discuta orice, dar la nivel de religie, nu!". Eu cred că poporul român are o atitudine tămăduitoare. Mă refer la poporul român profund, care, de sute de ani, se înţelege foarte bine cu cei care au alte religii, în ciuda unei istorii dure, presărată cu adversităţi puternice. Am reuşit să asimilăm multe populaţii străine, într-o învecinare normală. Mi se pare lăudabilă atitudinea poporului irakian în perioada răpirii jurnaliştilor. N-am văzut să vorbească înţelepţii Irakului atât de frumos despre un popor, aşa cum au vorbit despre cel român. Au fost atenţi la relaţiile noastre seculare, la această relaţie atât de specială în care respectul religiilor n-avea nimic ofensiv şi de misionarism sau prozelitism. Au fost conflicte sângeroase între noi şi turci, de exemplu, dar istoria a trecut, şi, ceea ce este interesant după această istorie este soluţia care s-a găsit – noi n-am rămas ca popor resentimentar. Este o minune! Nu ştim să urâm "à la long", ci am mers spre normalitate. Consider că putem da cu împrumut lucrul acesta, la export. Dacă au nevoie, ne pot suna... Aici se confundă spiritul cu civilizaţia. Nu-i de ajuns să ai un mobil şi să mergi cu avionul foarte rapid pe când celălalt merge desculţ. S-ar putea ca cel care umblă desculţ să fie într-un dialog cu Absolutul, şi din punct de vedere spiritual, mult mai mult decât cel "civilizat". Trebuie să fim atenţi şi să schimbăm paradigma asta orgolioasă. Reacţiile jurnaliştilor din România au fost foarte bune, de bun simţ, elementare şi creştine. Prin refuzul de a publica aceste caricaturi, ne-am circumscris la taina poporului român. Este o lecţie din partea jurnaliştilor, ca deontologie şi conştiinţă, că n-au făcut aşa ceva, alegând să vândă ziarul mai mult pentru o curiozitate bârfitoare de scară de bloc, pe sufletul rănit, vexat, al unor naţiuni care chiar cred în ceva. Unul dintre înţelesurile cuvântului "islam" înseamnă "pace". Trebuie să învăţăm să le respectăm credinţa. O comunitate europeană care nu are piatră creştină la fundament nu este decât o organizaţie sindicală. Din nefericire, lumea evoluează către o criză îngrozitoare, tocmai pentru că nu are urechi să-l asculte şi pe celălalt. Nu vorbesc de un ecumenism politic sau de hora unirii, ci de resorturile de bun simţ pe care le încalcă umanitatea. Omul politic devine din ce în ce mai inutil, din câte îmi dau seama, dacă nu, mai dezastruos în destinele omenirii. Consider că este o subspecie care trebuie să dispară.

- Totuşi, sunt şi exemple de creatori români care iau distanţă faţă de credinţa creştină, unul dintre ele fiind piesa "Evangheliştii", care se joacă la Iaşi şi care are o mare audienţă. Pe de altă parte, Dan Brown face bani cu un scenariu despre care s-a spus că ar fi otrăvitor pentru umanitate, "Codul lui Da Vinci"...

- Într-un fel, iată că musulmanii ne-au dat o lecţie de minimă toaletă religioasă. Acum, dacă unul dintre ei îţi intră în familie, îţi atinge copilul şi tu îl pocneşti, te acuză imediat de fanatism. Dar cât de aproape sunt ei de Dumnezeu dacă au reacţionat atât de dur... Noi ne-am lăsat călcaţi în picioare, deci suntem mult în spate din acest punct de vedere. Nu vreau să duc lumea pe baricade, pe stradă, mă gândesc, doar... Sau poate că românii sunt mai concesivi şi spun "lasă, că eu în inima mea tot cred". Cine ştie... Piesa "Evangheliştii" n-am văzut-o, dar pot să vorbesc de cartea lui Brown, din care am citit vreo trei rânduri şi am lăsat-o în părăsire. Este o carte scrisă la derută. Tendinţa asta de anatomizare a lui Christos, de biologizare, de coborâre spre uman face parte dintr-o imposibilitate de percepţie a omului divin, transcendental. Într-un fel, mi-e milă de neputinţa unui segment al civilizaţiei occidentale de a percepe transcendenţa întrupării. Noi o percepem, pentru că pe noi această credinţă ne-a salvat de la o moarte clinică instaurată 50 de ani. şi dacă am ajuns, încă, să mai mergem pe două picioare, asta e datorită credinţei, nu datorită unui joc politic. Am fost o naţiune total părăsită, iar acum ne trăim deşteptarea din anestezie. Prin comparaţie cu Dan Brown, Don Quijote reprezintă ultimul suspin creştin al Occidentului. Europa de la 1605 seamănă foarte mult cu Europa anului 2005. Atunci, societatea politică se machiavelizase. Europa în 2005 este totalmente laicizată. Vorba lui Mircea Vulcănescu: "Europa a stat cu ceasul în mână şi când a văzut că în anul 1100 n-a venit Christos a spus: Ne mântuim singuri, prin fapte". Asistăm la această automântuire, şi în acest proces este normal să se biologizeze, să se antropomorfizeze. Faptul că Dan Brown este atât de gustat arată că se derulează un fenomen de subcultură şi infantilism în societatea noastră. Cum ar fi să m-apuc eu să scriu acum o carte de aventuri despre Buddha sau Mahomed, făcând pe detectivul? Eu nici în tren nu pot să citesc aşa ceva. şi nu trebuie să fii habotnic, bigot, taliban... pur şi simplu nu citeşti o carte care nu respectă fiziologia bunului simţ. Trăim o eră fără precedent, în care văd cu mirare că omul a devenit fiară. Scientismul şi orgoliul tehnologizării au rafinat foarte bine bestia din om. Forţa de a supravieţui mi-o dă altceva. Mă uit la oamenii mai amărâţi, care şi-au păstrat echilibrul în credinţă, în acest context. Petre ţuţea avea mare dreptate când spunea că baba aia care se închină la biserică valorează mai mult decât unul care a luat premiul Nobel şi nu ştie pentru ce a făcut bomba atomică. Ea comunică deplin cu Absolutul, pe când celălalt e în dialog cu uzina de armament.

Limba: romana

Nr.pagini: 208

Dimensiuni: 13X20

An aparitie: 2011

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0810 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.