O călătorie dincolo de moarte
32,00 lei
35,00 lei (-8,57%)

O călătorie dincolo de moarte

O călătorie dincolo de moarte
-8,6%
Editura:
Anul publicării: 2017
Pagini: 130
Preț: 32,00 lei
35,00 lei (-8,57%)
Disponibilitate: în stoc

DESCRIERE

O călătorie dincolo de moarte

Alina Albert

 
 

Cuvânt Înainte


Draga cititorule, Lectura mea nu are pretentii literare si nici nu se vrea vreo lucrare cu trimiteri stiintifice. Este scrisa din adevarul vietii si inimii mele pentru a servi drept sursa de inspiratie sufletelor încercate, asa cum a fost si al meu cândva. Citeste, inspira-te si mergi înapoi în viata ta! Daca rândurile mele ti-au fost de folos, înseamna ca scopul acestei lecturi a fost atins. Daca nu ti -a placut, fii îngaduitor, am scris-o cu nemasurata dragoste!

 
CAPITOLUL I

 

"Am încălcat decalogul şi totuşi El m-a iertat..."

Cu greu îşi poate imagina cineva cât de subțire este granița între nebunie şi realitate, între agonie şi extaz, între viața de aici şi viața de dincolo. Nici eu aş fi priceput mai lesne, dacă n-ar fi existat o zi, o singură zi, care mi-a schimbat în mod hotărâtor destinul. Deşi trăirile mele legate de atunci sunt simțitor estompate, cum aş putea uita ziua de 2 iulie 2000?! Aveam 24 de ani şi eram însărcinată cu un copil al nimănui. Al nimănui pentru că nu īl dorea nimeni, iar inima mea era un deşert infinit în care dragostea, mila şi Dumnezeu uitaseră de mult timp să mai plouă. Da, recunosc am fost un criminal odios şi mă îndoiesc că am plătit suficient pentru asta. Nu vă puteți imagina cruzimea de care am dat dovadă. Dacă vă īnchipuiți că totul s-a derulat conform unei decizii reci, calculate, ca o consecință a “civilizației” secolului nostru, vă înşelați.

 

N-a fost vorba de nicio programare la medic. Nu! Am dorit să comit actul fără să mi-l asum şi fără să fiu trasă la raspundere. Am împins dulapuri, am făcut eforturi fizice exagerate, am băut vin roşu în cantități impresionante. Nimic, acest copil se încăpățâna să vină, cu orice preț, pe lumea asta. Părea că mă împacasem cu ideea sau, cel puțin, refuzam să mă gândesc la ea. Până într-o duminică de iulie…


Duminica Dumnezeu se odihneşte, dar pentru mine a facut atunci o excepție. Spitalul Caritas din Bucureşti a fost fortăreața în spatele căreia am capitulat.


Acolo şi atunci m-am întâlnit cu EL. Amețită de durere, zăceam aruncată într-un cărucior cu rotile, pe nişte coridoare înguste şi întortocheate, undeva la porțile infernului. Nu aveam absolut niciun ban în buzunar şi nu am reuşit să cumpăr bunăvoința medicilor; nici măcar pe a infirmierelor care, în loc de o targă mi-au oferit un scaun incomod, de parcă cineva îşi pusese în gând să mă tortureze şi să-mi sporească, cu fiecare secundă, chinul. Nu îndrăznesc să acuz pe nimeni, meritam cu vârf şi îndesat totul. Clipele mi se păreau nesfârşite, durerea trecuse dincolo de limita suportabilă.

 

Leşinam în răstimpuri iar în momentele de luciditate nu-mi doream decât să mor mai repede. După ore întregi de aşteptare, într-un final, am fost dusă în sala de operație. Mi s-a facut prima doză de anestezic...infecția era atât de mare, încat anestezia nu-şi mai făcea efectul. A urmat o doză suplimentară, după ce mama şi-a dat acordul scris, pentru ca ei să mi-o poată administra.


Ați simțit vreodată că vă prăbuşiți de pe o treaptă în gol ? cam asta era senzația..


Vocile medicilor rămâneau undeva în spate, iar eu coboram încet şi sigur în întuneric. Nu am văzut nicio luminiță, iar ’’tunelul’’, dacă poate fi numit aşa, era un neant întunecos în care mă afundam lent.


Prima senzație a fost de eliberare. Nu mai exista durere, gravitație sau timp. Pluteam în derivă într-un spațiu amorf, iar la un moment dat, deasupra mea a venit ‘’CINEVA’’.Îi simțeam prezența, dar ştiam că nu am ‘’voie’’sau că ‘’nu se cade’’ să Îl ‘’privesc’’. Folosesc ghilimelele pentru că nu vă pot descrie decât cu titlu aproximativ ceea ce simțeam. Intrasem într-un univers necunoscut, iar instrumentele de care dispune gândirea rațională nu sunt suficiente pentru a-l explica.

 

Asistată de PREZENȚA LUI, am început un fel de autoanaliză a întregii mele vieți. Hotărât lucru, nu urmăream un film! Era, mai degrabă, ca şi cum citeam o carte, al cărei personaj principal eram eu însămi. Mă aflam, deopotrivă, în ipostaza de acuzator şi acuzat. Trăiam un fel de interogatoriu al conştiinței mele. De exemplu:


‘’Aifost un om laş!’’


Tot eu, ripostam imediat:

‘’Ba n-am fost!’’ Automat, se descărcau în "mintea mea" toate situațiile în care dădusem dovadă de laşitate. Ş inu erau puține! EL doar mă asista,cu un fel de superioritate blândă, absolută. Oricât m-aş strădui, nu cred că voi găsi în vreun dicționar cuvintele potrivite pentru a-L descrie,aşa cum Îl simțeam. Nu vreau să vă înşir aici suma păcatelor de care mă făceam vinovată.

Pedeapsa venea ca o consecință firească, nu se negocia şi nu aveam deloc sentimentul că EL era cel care mă pedepsea.Trebuia să stau, surghiunită într-un spațiu atemporal - eu, singurătatea şi păcătosul meu suflet. Era ca şi cum nu-mi făcusem corect temele, fiind nevoită să reiau de la capăt problema, căutând, de această dată, soluția cea bună. Retrăiam fiecare experiență a scurtei mele vieți, durerea fiind direct proporțională cu sentimentul că nu făcusem ce trebuia. Imaginați-vă cea mai tristă zi  din viața voastră şi ridicați-o la puterea un milion. Este o trăire neomenească, cu siguranță mă aflam în iad…


Dacă vă puteți proiecta ce înseamnă să ți se descompună sufletul de durere, înseamnă că sunteți foarte aproape de experiența mea. Nu eram supărată pentru pedeapsa pe care trebuia să o îndur singură, o veşnicie toată. Îmi părea rău şi regretam sincer că nu mă puteam întoarce sa-mi îndrept greşelile şi să fiu un suflet mai bun şi evoluat. Cred că acest gând mi-a salvat sufletul.

Atunci EL a venit din nou… mi-a vorbit fără cuvinte, într-un limbaj al minții şi al sufletului:

 

”E frumos? Îți place unde ai ajuns?”


Deşi mă repet, vreau să fie limpede că, natura comunicării mele cu EL era una mental-sufletească. Cuvintele folosite de mine pentru a descrie această ”întâmplare” se substituie unei traduceri aproximative.

I-am răspuns că nu, dar...


”Ce pot să mai fac acum?”


M-a ”ridicat” din acea văgăună gri,în care eram osândită să-mi ispăşesc păcatele. M-a lasat să-i simt căldura, lumina, iubirea. Era reversul: fericirea la puterea un milion….şi nu o pot descrie în cuvinte. Ridicându-mă, mi-a spus că îmi mai dă o şansă şi că este ultima; că mă pot întoarce, voi avea ”un cec în alb” dar dacă voi comite un singur păcat din cele ”grele” care m-au adus acolo, mi le va pune pe toate celelalte la socoteală. Nu m-aş mai fi despărțit niciodată de EL…era IUBIREA, ARMONIA, UNIVERSUL. Nu îmi lipsea nimic, nu aveam nevoie de nimic. Eram pace, linişte, fericire şi lumină. Înainte să mă desprind de el, mi-a spus că îmi mai dă ”ceva” şi că este ”curios” să vadă cum folosesc eu acel ”ceva”.

Am revenit, cu aceeaşisenzație neplăcută de prăbuşire în gol, de pe o treaptă şi cu o imensă părere de rau că mă dezlipisem de EL.


”Acolo” nu existau întrebări. Asistenta care îmi schimba perfuzia, mi-a spus foarte sec că nu mai pot avea niciodată copii:

”Păcat, eşti atât de tânără…”

Dar eu ştiam deja asta.


"Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața"

fereastră nouă mi se deschidea înaintea ochilor, iar mintea mea afla raspunsuri dincolo de cuvinte. Simțeam că sunt ”altfel”, iar acest lucru nu îmi uşura deloc situația, dimpotrivă, îmi dădea o stare de confuzie generală. Nu era vorba despre anestezie, aşa cum ați fi cu toții înclinați să credeți. Când mi-am revenit complet, m-am îndoit de această experiență şi primul meu impuls a fost să cred că şocul fusese atât de mare încât, cu siguranță, mintea mea a cedat. ŞTIAM în sufletul meu că nu este aşa. Uneori văd dincolo de limitele omeneşti. Acestlucru îi surprinde sau îi sperie pe semenii mei.


Mi-ar plăcea să nu mă priviţi ca pe un om înzestrat cu nu ştiu ce puteri, că nu sunt! Sunt un om ca oricare altul - singura mea putere vine din faptul că L-am întâlnit pe Dumnezeu. Singura mea putere este Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai măreață și frumoasă experiență a vieții mele. Nu mă încadrez în teoriile neurochirurgilor sceptici.Aceştia afirmă că rămân imagini pe scoarța cerebrală și practic acestea sunt relatate de către subiecții reîntorși dinmoarte clinică. Categoric această teorie nu funcționează şi în cazul meu! de ce? Pentru că eram întinsă pe masa de operație, iar ochii mei erau închiși – deci nu aveam organ vizual activ - cu toate acestea, am văzut tot ceea ce s-a întâmplat acolo. M-am văzut întinsă pe masa de operație;știu certurile medicilor, știu că un medic foarte tânăr (rezident, avea 26 de ani) a clacat în timpul operației mele; i-am văzut cum m-au resuscitat. Memoria anterioară anesteziei nu avea cum să păstreze aceste informații! Pentru că nu se întâmplaseră încă! Nu uitați un amănunt foarte important! eu eram întinsă pe masa de operație cu ochii închiși! M-am întâlnit cu EL…iar aceasta a devenit o certitudine absolută pentru mine. Poate că sunt prizoniera experienței mele, voi nu ați fi?!Deși s-a estompat mult, întâmplarea este, totuși, extrem de vie pentru mine. De câte ori mă întorc la ea, mă simt bine. Acolo, lângă El mi-era bine. Cred că nu-i nici un merit să crezi în Dumnezeu, este natural să crezi, este firea lucrurilor. Sunt mulți oameni care au trecut dincolo. Pe mulți i-a schimbat "călătoria" așa cum m-a schimbat și pe mine.

Oh! să nu va imaginați că schimbarea a survenit brusc în ceea ce mă priveşte! Au urmat zece ani de confuzii, îndoieli sau revelații. Le port pe toate în suflet ca pe nişte comori. Încă mă simt īntr-un continuu proces de schimbare.

Prima transformare care s-a produs în mine este aceea că nu mă mai tem de moarte. Moartea este frumoasă. Mă refer la moartea ce survine natural, atunci când omul şi-a încheiat cu bine misiunea pe pământ. Nu ştiu dacă ați auzit despre moartea bătrânilor preoți, călugări sau oameni care şi-au petrecut întreaga viață cu sufletul alături de Dumnezeu. Adeseori aceştia mor lin, în somn şi cu un zâmbet de pace întipărit pe față. Cred că dacii nu s-au înşelat atunci când râdeau la moartea omului şi plângeau la venirea lui pe lume. Naşterea unui om conține dezlegarea misterului vieții -suferința trupească vine la pachet cu bucuria vieții. Acesta este misiunea omului pe pământ: bucuria sufletului să domine suferințele, limitările sau lipsurile fizice. Viața este doar o călătorie în care bucuria şi suferința sunt inseparabile. Naşterea este începutul acestei călătorii, moartea deschide drumul alteia. Taina Învierii Lui Hristos dezleagă misterul vieții, ferecat de secole de suferință. Moartea nu există. Moartea este o iluzie, o poartă către o nouă şi fascinantă călătorie.

Nu ştiu câte călătorii îi sunt date unui suflet să străbată, nu dețin cheile adevărului absolut. Am văzut şi eu câteva bucățele îmbinate perfect, din marele puzzle universal.

 

Trebuie neapărat să fac o precizare - sinuciderea nu este o eliberare, este o condamnare, atât pentru cel care îşi ia viața, câtşi pentru familia rămasă în urmă. Sinucigaşii care au experimentat moartea clinică şi au fost readuşi la viață au povestit lucruri înfiorătoare. Iadul despre care povesteau nu este altceva decât propria celulă a sufletului lor, lipsitde iubirea şi lumina Lui Dumnezeu. Sinuciderea este sfârşitul oricărei călătorii, ea înseamnă renunțarea la Dumnezeu. Dumnezeu este CALEA,ADEVĂRUL ŞI VIAȚA. Renunțând la viață, renunți la Dumnezeu.

 

"Copilul meu nenăscut m-a învățasă iubesc"

 

 
Capitolul II

 

Moartea nu doare”

 

Oamenii mor atunci când își încheie misiunea pe pământ. Circumstanțele sunt variabile și nu depind de noi. Când un om trebuie să moară, va muri... este celebru cazul unei femei operate cu succes de o tumoră, aproape inoperabilă, pe creier. A murit spulberată de o maşină pe trecerea de pietoni, la externarea din spital.


Moartea nu este sub controlul nostru. Adevărul este că nu putem stăpâni nimic în lumea aceasta...uneori nici măcar clipa prezentă.

 

Moartea este o eliberare. Când am murit, mi-a plăcut. Moartea este frumoasă. Daciiaveau dreptate! nașterea e dureroasă și plină de zbucium; cel care moare e fericitși liniștit. Bătrânii cu spirit curat mor în somn și au o seninatate întipărită pe figură. Eu nu vroiam să mă mai întorc. Nu înțelegeam de ce mă reanimau...îmi era atât de bine dincolo...


Ce am simţit când am ”murit” ?

Că moartea nu doare, fizic vorbind!


Prima senzație a fost aceea de prăbușire ’în gol’, ca şi cum ai cădea abrupt, de pe o treaptă. Asta este singura senzație neplăcută. Spun senzație pentru că este o traire singulară intensă, lipsită de complexitate. (nu este o percepție). Apoi,”eşti liber” de orice trăire corporală. Fizic, nu mai percepi ABSOLUT NIMIC DAR, sufleteşte și mental percepi ABSOLUT TOTUL. Cum să fac să vă explic? ”Vezi” cu ochii minții și aisufletului tot ceea ce se întâmplă în lumea pe care ai părăsit-o, dar nu poți atinge nimic. Vederea este mult mai complexă si multidimensională- îi vedeam pe medici,dar nu bidimensional sau tridimensional - îi vedeam din orice unghi și de la orice distanță. Cred că-mi vine foarte greu să vă explic, pentru că legile fizicii erau altele. Eram tot eu- sufletul meu, gândurile mele...fără corp. Acest lucru nu mă deranja, dimpotrivă, îmi dădeasentimentul libertății absolute.


Nu am încercat să vorbesc cu mediciidin sala de operație. ŞTIAM că nu mă aud şi nu mă văd. Dar eu știam și vedeam totul...ce făceau, ce vorbeau, ce gândeau.

Vedeam şi simțeam toate acestea SIMULTAN -fără să mi se pară complicat. Puteam pur şi simplu, dimensiunea în care mă găseam îmi permitea acest lucru.

 

*******
Suntem mai mult decât materie, iar moartea nu este altceva decâtsfârşitul unei călătorii şi începutul alteia.

Când aveam 13 ani, am fost operată de apendicită. În timpul operaţiei,am suferit complicaţii. Prima imagine pe care am avut-o este aceea a unei fâşii de argint , care ieşea de sub mine şi se proiecta deasupra mea, spre luminile dinsala de operaţie. Am văzut echipa chirurgilor aplecaţi peste trupul meu şi am simţit "panica" lor legată de ceea ce se întâmpla cu mine. Ştiam că trupul meu era resuscitat, în timp ce sufletul meu era liber să plece. Dar întrebarea mea era – unde?

De îndată ce am realizat acest lucru, a apărut o lumină, la ceva distanţă, deasupra mea. Am simţit o presiune care mă împingea spre direcţia luminii. A urmat o scurtă perioadă de întuneric, dar nu am avut niciun sentiment de teamă.


De îndată ce am ajuns în partea de lumină, am simţit o prezenţă lângă mine. Nu ştiam cine era, dar aveamm încredere totală în această prezenţă. Mi-amintesc că am văzut sute de oameni venind înspre mine, ca şi cum ar fi fost foarte bucuroşi să mă vadă. Nu-mi amintesc sa fi cunoscut pe vreunul dintre ei, totuşi într-un fel, îi ştiam pe toţi. Mi s-a spus că trebuie să plec sa întalnesc pe cineva care mă aştepta. Atunci când eram în prezenţa celui care mă aştepta, lumina a devenit atât de puternică încât ar fi put să mă orbească, dar nu a făcut-o. Am avut sentimentul că El este Tatăl Ceresc.Şi-a deschis braţele larg, eu am alergat spre Elşi m-a îmbrăţişat natural.

Îmi amintesc că mă simţeam mică şi copleşită de frumuseţea iubirii pure care mă înconjura. Am dialogat îndelung, fără a spune nici un cuvânt. Una dintre amintirile mele este aceea că toată cunoaşterea devenea disponibilă. Dacă aveam o întrebare, în mintea mea, venea imediatrăspunsul. Dacă mă întrebam, "ce e acolo?" Mă trezeam imediat"acolo." Acestlucru a fost foarte distractiv! Am fost acasă şi am vrut să rămân! Tatăl mi-a spus că nu trebuie să mă întorc, dar trebuia să fac o alegere. Nu aveam nicio îndoială în mintea mea şi am vrut să rămân. El a spus că a înţeles, dar mi-a cerut să petrec ceva timp în grădină şi să reflectez asupra motivului pentru care am ales să intru în această viaţă. Oh, grădina! Din fericire, un loc pe care nu l-am uitat.


Morții suninvizibili, nu absenți”

 

Mi-a fost ”prietenă”. Am pus ghilimelele pentru că o astfel de prietenă nu o doresc nimănui. M-a trădat şi m-a bârfit aşa cum nu a făcut-o nimeni pe lumea aceasta. Viața m-a învățat să nu mă mai plâng, fiecare om are prietenii pe care îi merită. Ceea ce ni se pare profund nedrept nouă, muritorilor, capătă sens şi echilibru în marea schemă a lucrurilor rânduită de Dumnezeu.


Relația noastră era pe final când m-a căutat pentru ultima dată. Mama ei era în comă profundă, la spitalul de urgență. M-a rugat să-i fac o vizită, pentru că femeia mă plăcea foarte mult. Suferința şi disperarea din ochii ei nu lăsau loc de refuz. Am găsit-o aproape stinsă, într-o agonie cumplită, organele îi cedau pe rând. Am spus o rugăciune și i-am lăsat o iconiță sub pernă. Când am dat să plec, în mintea mea a răsunat o voce stinsă, ca un ecou îndepărtat: ”un preot, un preot...”


”Prietena” mea m-a chestionat tăios: ”cât crezi că mai trăiește? decât s-o văd aşa, mai bine....să mă ierte Dumnezeu!”. Am închis ochii şi am văzut două linii subțiri de lumină care abia pâlpâiau. Am ştiut atunci că va mai trăi două zile. I-am spus că poate ar trebui să cheme un preot. A ripostat nervoasă: ”mama e în comă, ești nebună?”


Din fericire, o prietenă de-a mamei sale a auzit conversația. A dus un preot la patul muribundei. Surprinzător, femeia a deschis ochii atunci când preotul s-a apropiat de patul ei. Părea că înțelege şi a încercat să răspundă – închidea ochii când vroia să răspundă cu ”da” şi strângea uşor colțul cearşafului, ținându-i larg deschişi, atunci când răspunsul era ”nu”.

A murit la două zile după vizita mea, imediat după ce a luat Sfânta Împărtăşanie.


Ceva ciudat s-a întâmplat cu mine în zilele imediat următoare. Pe tot parcursul priveghiului şi înmormântării, corpul meu a suferit niște modificări absolut bizare. Aveam o poftă nesăbuită de mâncare şi consumam alimente pe care în mod normal le ocoleam sau pur şi simplu nu îmi plăceau. Stupefacția fostei mele prietene era imensă, mâncam exact ceea ce îi plăcea mamei sale, dar eu habar nu aveam de preferințele culinare ale acesteia. Mi-am revenit la normal îndată ce ultimul om s-a ridicat de la masa unde se făcuse pomana.


În mod ciudat, nu mă simțeam deloc rău, deşi mâncasem foarte mult şi foarte greu.

 

Culmea întâmplărilor bizare a fost atinsă atunci când, plecând de la cimitir, maşina mea s-a oprit în câmp şi nu a mai vrut să pornească. Atunci am avut certitudinea că mama ei vroia să comunice cu mine. Fosta mea prietenă încercase să-mi vândă o maşină furată. Maică-sa, care mă plăcea mult, ştiind ce poamă are la uşă, m-a luat deoparte: ”mămică, ia-ți tu maşină din altă parte, nu te băga cu ea, ca să nu mai pați f’un necaz”...oricum nu o luam, mă prinsesem demult cum stă treaba cu fiică-sa. Disperată să mă facă să o cumpăr, ea m-a invitat să testez maşina. Nu am să uit niciodată după amiaza aceea. Maică-sa stătea într-un colț cu capul în jos, plânsă, umilă şi nu îndraznea să ridice ochii din pământ. Când m-am suit la volan, mașina nu a mai vrut nici de-a naibii să pornească, drept urmare, nici nu aveam cum să o mai cumpăr. Când să ies pe poartă, am surprins-o pe mama prietenei mele făcându-şi cruce şi mulțumind cumva, lui

Dumnezeu. Era o femeie simplă, de la țară pe care o aduseseră fata şi ginerele la București. Ginerele deşi era polițist, avea un anturaj extrem de ciudat iar mașina pe care vroiau să mi-o vândă mie era a unui prieten de-al lor, hoț.


Acum eram în plin câmp, la câteva sute de metri de cimitir şi, exact ca atunci, maşina mea nu mai vroia sub nicio formă să pornească. La service mi s-a spus că rămăsesem fără frână şi mai exista o avarie majoră la motor. ”Mare minune că nu ați făcut accident”, se mirau mecanicii. Ceva sau cineva m-a oprit la timp. Şieu sunt sigură că ştiu cine.


N-am mai vorbit cu ”prietena” mea. Am înmormântat-o şi pe ea în dezamăgire şi apoi indiferență. Cineva mi-a sus cândva că o dezamăgire te scutește de o continuă amăgire. Mare dreptate a avut!


*******
Anii au trecut şi iată-mă din nou în fața altui tablou de viață - altă mamă și altă prietenă.

Pe mine moartea nu mă mai sperie...dar mă sperie mereu durerea despărțirilor definitive. Mă consumă groaznic să văd suferința, neputința, zbuciumul. Viața mea a fost şi este un carusel al întâmplărilor ce sfidează granița normalului. A murit şi mama Mihaelei. Tot aşa o cheamă. La fel ca şi mama celeilalte şi mama ei a fost o femeie discretă şi bună, care a strâns într-o viață, suferință câtpentru zece...


Vestea m-a luat prin surprindere. Nu am avut niciun semn. Pentru că ÎL rog mereu pe Dumnezeu să nu-mi arate lucruri ce nu pot fi împiedicate, dureri ce nu pot fi ocolite şi în general, lucruri foarte greu de dus. Ca atare, niciun semn!


Însă câteva aspecte sunt demne de povestit. În prima dimineață după moartea femeii,făceam cafeaua. Țiganu', maidanezul familiei a venit spre mine şi mă fixa cu privirea. Brusc, a început să latre, ca şi cum cineva nevăzut se afla lângă mine şi el încerca să mă atenționeze. A lătrat minute bune, arătându-mi cu botul şi privirea ceva ce vedea numai el, în dreapta mea. Nimic special. Doar că... în aceeaşi dimineață, câinele Wandei, o altă prietenă comună de a noastră, a făcut exact acelaşi lucru.


Ajungem la capelă. Capela cimitirului Pantelimon. Eram toată copleşită...nu neapărat de moartea mamei prietenei mele. Oricât de lipsită de sentimente o să par, suferința brută era doar a ei şi a familiei ei.Eram copleşită pentru că îmi vedeam prietena într-o stare de suferință cruntă şi nu puteam face nimic să o ajut. În timp ce eu eram lângă ea,Mihai, soțul meu, se plimba prin cimitir, vis a vis de noi. Îl pierdusem oricum din ochi, dar l-am văzut întorcându-se şocat.


" Trebuie să stau jos, mi-e rău....”


Atenție! Uşa capelei deschisă ...perpendicular pe axa pe care era aşezat sicriul mamei prietenei mele, în direcția opusă, se afla un mormânt pe frontispiciul căruia zâmbea, dintr-o poză, un bărbatcu o mină de om bun.

"Tu ştii cine e înmormântat aici?!-primul meu asociat, Mihai Trif" Soțul meu era șocat, în mod evident. Fuseseră prieteni foarte buni şi asociațiîn business. Asigurau service-ul video-tv pentru Orion, în anii 90. S-au certat. Soțul meu descoperise că asociatul lui îl fura. A aflat târziu de moartea lui Trif, de aceea nici nu s-a dus la înmormântare. Când a murit, Trif avea 46 de ani. Fix atâția ani câți avea soțul meu în ziua când i-a găsit mormântul.


Spuneți-mi voi mie, câtă coincidență poate exista, pentru ca, într-un cimitir în care nu a călcat niciodată până atunci - la priveghiul mamei prietenei mele, soțul meu să descopere în fața capelei, mormântul asociatului şi prietenului său, Trif, decedat în 1993?!


Înainte să ajung la capelă, am vrut să iau o coroană. Nu știam că se fac pe comandă și n-am reușit, dura prea mult. Pe centură, era plin de floarea soarelui. Știam că ii plăcea mult. Am vrut să oprim și să luăm câteva. Un gând de nicăieri, m-a oprit:


"Du-te mai repede la Mihaela, lasă floarea soarelui"....când am ajuns acolo, la căpătâiul ei era plin de floarea soarelui...


Din aceste experiențe am învățat că oamenilor buni li se pot întâmpla lucruri rele. În cazul în care nimic rău nu ni se întâmplă, rămânem în esență aceiași. Nu mai evoluăm. Secretul stă în ceea ce noi numim timp. Pe celălalt tărâm timpul nu există. Când noi experimentăm durerea și tristețea aici,dincolo, în marea schemă a lucrurilor, acestea cântăresc prețul unei milisecunde. Am înțeles că aceste dureri sunt doar împrejurări care înlesnesc evoluția și cunoașterea. Dincolo vom lua cu noi doar un bagaj – amintirile experiențelor trăite. Tot ceea ce nu am experimentat, vom experimenta – avem la dispoziție o eternitate ca să o facem.

 

Sinucigaşii nu merg în rai”

 

S-au scris atât de multe despre sinucidere...medicii, preoţii, filosofii au întors pe toate părţile sinuciderea.


Nu mă pricep să vă spun prea multe. Ştiu că, atunci când am fost în moarte clinică, al doilea păcat ce "mi s-a imputat" după cel al avortului, a fost tentativa mea suicidară din adolescenţă. Foarte mulţi tineri au tentative suicidare. Defapt, nici nu sunt tentative suicidare adevărate, sunt încercări disperate de a atrage atenţia. Nu cred să existe om care să nu fi avut măcar un singur gând cu tentă suicidară.


Sinuciderea ţine de patologie. Gestul unei mame care sare în faţa maşinii, pentru a-şi salva copilul nu poate fi catalogat drept act suicidar. Sinuciderea presupune să-ţi anihilezi instinctul de autoconservare - celmai adesea,acest lucru se întâmplă pe un teren patologic. În cultura altor popoare, sinuciderea este un act de onoare. Dar noi suntem creştini. Nu pot să nu remarc faptul că, Japonia, țara practicării sepuku, a fost supusă unor dezastre majore: cutremure, pericole nucleare sau bombardamentele care au distrus orasele Hiroshima, Nagasaki. Cum e posibilca pe o suprafață teritorială atât de mică să aibă loc cele mai mari dezastre ale lumii moderne?!


Există întotdeauna un registru cauză - efect; din energie autodistructivă nu poate rezulta decât distrugere! dincolo de acestaspect, experienţa morţii mele m-a lămurit - sinucigaşii nu merg în rai. Locul în care stau criminalii şi sinucigaşii este iadul, sub forma unei celule ai cărei pereţi sunt formaţi din nefericirea propriului lor suflet şi refuzul de a vedea lumina. Imaginaţi-vă cea mai tristă zi din viaţa voastră şi ridicaţi-o la puterea un milion. Povara păcatului unui sinucigaş pică pe umerii familiei rămase în viaţă.

 

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review

Titluri de aceiași autori

Created in 1.0215 sec