Evoluţia părerilor criticii în privinţa Enigmei Otiliei este în sine instructivă.

  La data apariţiei romanului, Pompiliu Constantinescu afirma că autorul „a procedat clasic, cu metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune, fixând în nişte cadre sociale bine precizate o frescă din viaţa burgheziei bucureştene”. Şi, ritos: ”Nimic livresc, nimic inventat în atmosfera în care personajele evoluează: impresia de realism... este covârşitoare”.

   Cu Alexandru George suntem la extrema cealaltă: nu numai că formula ar oblitera orice conţinut vital, dar romanele par criticului ratate, colecţie de bizarerii şi de personaje asemănătoare unor paiaţe locvace, incapabile să alcătuiască o lume. Că ele alcătuiesc totuşi una, dacă scăpăm de prejudecata realistă, a arătat Nicolae Balotă.

   E clar că înţelegerea Enigmei Otiliei (şi implicit a celorlalte) a avut nevoie de patruzeci de ani pentru a se admite că nu de creaţie de viaţă este vorba, ci de o formulă de artă; că nu vom găsi la G. Călinescu invenţie a naturii şi a omului, ci a artei şi a surogatelor ei; aşadar, în locul unui ochi de observator şi de moralist, ochiul estetului. Comicul din Enigma Otiliei este esenţial rezultatul procedeelor critice folosite de prozator. E interesant că lucrul n-a scăpat lui Pompiliu Constantinescu în 1933 când a comentat Cartea nuntii: „Ceea ce era trăsătură de romancier în biografia lui Eminescu, adică plenitudinea portretistică, aici pare, în chip ciudat, procedeu de caracterizare critică”. În genere analiza aceasta intuia că numai un ochi al romancierului priveşte spre viaţă, celălalt trăgând spre literatura însăşi. Dar, la romanul următor, Pompiliu Constantinescu s-a lăsat furat de impresia de balzacianism ortodox.

   Şi totuşi Enigma Otiliei poate fi studiată ca romanul comic al unei vocaţii critice: tipologia redusă la clara esenţă şi aproape mecanică; deplasarea observaţiei din centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz, cu alte cuvinte excesul şi caricatura; exhibarea interiorităţii şi dezvăluirea motivaţiilor; prezenţa unor teme şi motive caracteristice comediei clasice. Puţini dintre protagoniştii Enigmei Otiliei au o concepţie morală a vieţii, adică sunt capabili de motivaţie a actelor proprii. Unul este fără îndoială Pascalopol, moşierul epicureu şi filosof pragmatic. Altul este Felix, în măsura în care caută să se explice pe sine şi trăieşte chinul nehotărârii în alegere.

Nicolae Manolescu