Nuvelele lui Rebreanu compun un „continent“ important al – sa acceptam pentru o clipa comparatia – „planetei“ care este opera marelui prozator. „Continent“ bogat, cu forme de relief variate si nu rareori atragatoare – si totusi unul putin frecventat. Exploratorii nu se grabesc sa-l bata in lung si-n lat, „hartile“ pe care le avem sunt aproximative, datand dintr-o epoca mai veche a cartografiei.
Intai, nuvelele oglindesc aventura profesionalizarii prozatorului. Putem citi acolo, printre randuri, povestea drumului lui Rebreanu catre sine insusi. In al doilea rand, e surprinzator de constatat ca nuvelele compun o imagine mai bogata si mai variata a autorului nostru decat aceea cu care ne-au obisnuit romanele.
Altfel citite, nuvelele si schitele sale ar putea deveni o cheie de lectura a marii opere romanesti si o sansa a ei de recastigare a dreptului la varietate. Intr-un patrunzator studiu asupra romanelor, Vladimir Streinu a demonstrat candva elocvent realitatea acestei varietati: „O sfortare continua de a parasi felul lucrului vechi, de a incerca ceva nou, de a-si primeni inspiratia – cum se spune indeosebi despre poeti – este cu totul evidenta la autorul nostru“; si „Atat se deosebesc intre ele, ca mediu social, ca interes anecdotic, ca tehnica si constructie, romanele lui Liviu Rebreanu, incat s-ar zice ca intreaga sa cariera de scriitor este o mare si continua prinsoare de a nu se repeta. […] Variatia insemnand vioiciune, adaptare si dezadaptare lesnicioasa, daca nu instantanee, de la o formula la alta, ni s-ar fi parut chiar nefireasca langa impresia de aparat greu pus in miscare, pe care ne-o face creatorul nostru; si totusi, dupa cat s-a putut vedea, ea nu exista pentru aceasta mai putin.
Ion Bogdan Lefter