Izolat în cochilia miraculoasă a trupului, spiritul este restrâns în percepţiile sale la limitele care îi sunt necesare.
    În ochii lui, sfera senzorială este o închisoare sufocantă.
    Vederea, auzul, pipăitul suferă enorme restricţii.
    Creierul fizic este o cămăruţă întunecoasă care îi dă ocazia să recapituleze şi să reînveţe.
    Cunoştinţele dobândite şi obiceiurile înrădăcinate de-a lungul secolelor zac în el sub forma unor intuiţii şi tendinţe.
    Forţe neexplorate şi resurse infinite dorm în el aşteptând pârghia voinţei pentru a se manifesta şi pentru a se îndrepta către supraconştiinţă.
    În 

templul miraculos al cărnii, în care celulele sunt cărămizi vii ce servesc la construcţia formei, sufletul nostru este închis provizoriu într-o uitare temporară, dar nu absolută, căci el este deţinătorul unui vast patrimoniu de experienţe. El este torturat de dorinţa nedefinită de a se întoarce la spiritualitatea superioară, în timp ce rătăceşte prin lumea cea opacă în dizarmonii bizare şi repetate.
    Totuşi, în interiorul acestei „reţele" a simţurilor fiziologice, spiritului i se oferă oportunităţi glorioase de a lucra pentru depăşirea de sine.